Biserică monument istoric, naos, toamna. În aceleași săptămâni, două observații care par să se contrazică:

Ambele observații sunt adevărate. Prima se referă la aerul din încăpere, măsurat de un senzor. A doua se referă la suprafața zidului, văzută cu ochiul. Sunt două lucruri diferite, măsurate în două locuri diferite.

Senzorul măsoară aerul. Umiditatea apare pe zid.

Un senzor plasat la un metru de podea, în naos, ne spune ce se întâmplă în aer. Pictura murală nu „stă” în aer, ci pe o suprafață solidă, care are propria temperatură și aproape întotdeauna o temperatură mai mică decât cea a aerului din jur.

Întrebarea „condensează sau nu?” nu se pune deci pentru încăpere, ci pentru fiecare centimetru pătrat de perete. Iar răspunsul depinde de o singură comparație: temperatura suprafeței raportată la punctul de rouă al aerului din imediata ei apropiere.

Când suprafața este mai rece decât punctul de rouă, vaporii condensează acolo. Pe acea zonă de zid.

Cât de mică trebuie să fie diferența

La o temperatură a aerului de 20°C și o umiditate relativă de 73%, punctul de rouă este de aproximativ 15 °C. Asta înseamnă că o suprafață cu cinci grade mai rece decât aerul ajunge la limita de condens.

O diferență de 5 grade nu reprezintă o anomalie. Sunt normale iarna, în orice biserică neîncălzită: fața interioară a unui zid exterior gros, colțurile, baza pereților, spatele mobilierului sau zonele reparate cu mortar pe bază de ciment.

Și, tot la 20 °C, cu cât aerul este mai umed, cu atât diferența necesară scade. La 80% RH, aceasta ajunge la trei grade și jumătate.

Aerul din naos poate rămâne, liniștit, la 73%. Pereții „lucrează”.

Ce arată datele

Aici merită făcută o distincție pe care simpla vizualizare a unui grafic o poate rata. Treizeci de zile de măsurători continue, în naos, pe parcursul unei toamne.

În aer, umiditatea relativă a avut un maxim de 73,5%. Nicio oră de saturație. Niciun episod de condens măsurat în aer.

Trei panouri: cât de rece trebuie să fie zidul pentru condens, condensul pe parcursul unei zile, și timpul petrecut peste 80% la suprafață în funcție de diferența de temperatură.
Campanie de toamnă în naos, o lună de măsurători orare. Panoul din stânga: la 73% umiditate a aerului, un zid cu 5 °C mai rece este deja în domeniul de condens. Panoul din mijloc: umiditatea aerului rămâne sub prag toată ziua; umiditatea recalculată la suprafață îl depășește noaptea. Panoul din dreapta: proporția de timp peste 80% la suprafață, în funcție de diferența de temperatură.

La suprafață, aceleași date, recalculate pentru un perete cu cinci grade mai rece decât aerul, arată altceva: o umiditate relativă medie de 77%, peste 80% în 39% din timp, aproximativ douăsprezece zile din treizeci, și un episod continuu de 23 de ore. În septembrie, proporția a crescut la 49%.

Nicio valoare înregistrată în aer nu produce condens. Toate, însă, produc condens pe o suprafață cu câteva grade mai rece. Iar când suprafața are 15 °C și aerul 20 °C la 73%, pelicula de apă care apare este un fenomen obișnuit.

Diferența dintre cele două citiri este, practic, diferența dintre un raport care afirmă că „nu există probleme de condens” și unul care explică de ce se desprinde tencuiala.

De ce este important pentru decizia de restaurare

Dacă măsori doar aerul, vei ajunge la concluzia că nu există condens și vei căuta cauza degradării în altă parte: în săruri, în vechimea materialului sau în calitatea intervențiilor anterioare. Astfel, tratezi doar simptomul.

Dacă măsori și suprafața, afli unde se produce condensul, câte ore pe zi, în ce anotimp și în ce condiții de utilizare. Abia atunci poți decide dacă soluția este ventilarea, controlul temperaturii, eliminarea unei surse de umiditate din structură sau, în unele cazuri, nicio măsură, deoarece nivelul de condens este acceptabil.

Există și o capcană inversă. Un perete care condensează nu înseamnă automat că toată apa provine din aer. Cruste apărute pe pereți pot indica gips sau calcit aduse prin infiltrare și capilaritate, nu condens din aerul naosului. Riscul de condens se evaluează la suprafață, însă sursele de apă trebuie diferențiate: infiltrare, capilaritate sau condens. Fiecare din acestea necesită o intervenție diferită.

Regula pe care o poți aplica singur

Data viitoare când citești un raport de microclimat, verifică două lucruri: dacă s-a măsurat temperatura de suprafață și dacă s-a calculat punctul de rouă local. Dacă lipsește oricare dintre acestea, raportul nu poate răspunde la cea mai importantă întrebare.

Umiditatea relativă a aerului este un indicator de confort. Riscul pentru pictură se evaluează însă la suprafață.

Ce facem noi în acest sens. Măsurăm simultan temperatura aerului și a suprafețelor reci, calculăm punctul de rouă pentru fiecare punct și raportăm numărul de ore de condensare pentru fiecare zonă, pe sezon. Aceasta face parte din serviciul de Diagnostic microclimatic.